Cu trecerea timpului, percepția conceptului de prietenie se mai schimbă. Comparativ cu adolescența, atunci când tot universul cuiva gravitează în jurul prietenilor, în viața de adult, cel mai adesea, numărul de prieteni apropiați este foarte limitat. În ceea ce mă privește, am pus mereu preț pe prieteni și am investit mult emoțional. Totuși, după o serie de despărțiri, am înțeles câteva lecții importante, iar principala ar fi că: prietenii, că și iubiții, nu sunt pe viață sau nu întotdeauna. Fiecare vine cu un rost în dezvoltarea noastră, împărțim o bucată mai mare sau mai lungă de timp, amintiri, emoții, întâmplări, dar uneori ne spunem la revedere pentru că nu mai vedem la fel lumea, nu ne mai leagă nimic în afara trecutului sau, pur și simplu, viața ne duce în locuri total diferite. Personal, nu regret pe nimeni care nu mai e, ba chiar sunt recunoscătoare pentru asta, pentru că altfel, cel mai probabil, nu cunoșteam sau nu legam o relație strânsă cu alte persoane, mult mai potrivite mie.

Îmi doresc să dezbat câteva mituri pe care le aud constant despre prietenie, odată cu înaintarea în vârstă și să las și adevărul meu, cel puțîn de până la acest moment din viața mea. Poate e o opinie optimistă pe alocuri, poate nu rezonează cu toată lumea, dar sper să fie și o doză de speranță pentru cei care au nevoie sau de curajul de a lăsă în urmă orice relație toxică, inclusiv pe acest plan, unul important. O prietenie ne poate face să evoluăm ori, din contra, ne poate trage în jos. Sau cel puțin așa cred și simt eu.

<<Nu mai poți să îți faci prieteni “adevărați” când ești matur>>… aberația asta o aud des, și, bănuiesc eu, că are legătură cu diferite limitări sau frici nerezolvate ale unora. Personal, toți prietenii apropiați din prezent sunt din perioada matură, după 28+. Odată cu anii atragi oameni potriviți ție și valorilor pe care le ai, cu o singură condiție, să lași în urmă și să rupi legătura cu cei care sunt din inerție. Îmi amintesc și acum de o gașcă de prieteni cu care împărțisem vacanțe, casa, mâncare. Când am început căutările mele din punct de vedere spiritual, m-am trezit într-un cerc guvernat de bârfe și glumițe. Nu mă regăseam. Un an de zile am rezistat și, aproape după fiecare întălnire, mă simțeam epuizată, nu puteam comunica profund și deschis. Nu ei au fost problema, sunt convinsă că sunt minunați. Eu voiam altceva și îmi schimbasem vibrația. A fost al naibi de greu, dar am pus capăt legăturii. Nu a durat mult până ce spațiul să fie ocupat, iar cea mai bună prietenă a mea, “sora mea”, este acum astfel tocmai pentru că nu mi-am dat timpul și energia în alte părți. Și am mulți cărora le sunt recunoscătoare că m-au trădat, înșelat sau dezamăgit pentru că s-au dus și au făcut loc. Poți să îți faci prieteni de suflet la maturitate, la orice vârstă, în diferite cercuri, cu hobby-uri similare, la un cerc de lectură, la tenis, în călătorii, într-o mulțime de situații. Și veți veni, fiecare dintre voi, cu un bagaj de experiențe, astfel încât să înțelegeți profund acest concept.

<<Putem discuta o dată pe an și e ok>>… sigur că e ok, dar, aceea sunt amici adunați în timp, nu oamenii în fata cărora îți descarci sufletul și care te aud, de văd și te înțeleg. Prietenia e o relație în care trebuie să investești constant, ca și în relațiile amoroase. Se construiesc, se clădesc, au nevoie de dedicare, de atenție, de timp oferit, chiar de mici atenții și dovezi de iubire, verbal sau material.

<<Prietenii mei știu totul despre mine>>… imposibil, nici măcar noi înșine nu știm totul, mai descoperim ceva uneori, mai evoluăm. Și nici nu cred că e sănătos să se întâmple așa, pentru că există relații diferite, prieteni în fața cărora știi că poți discuta cele mai intime lucruri, alții la care ții la fel de mult, dar care nu sunt pregătiți sau nu sunt pentru a discuta despre anume teorii, cum ar fi spiritualitatea. Toate acele avataruri ești tu, iar unele lucruri ar trebui să rămână doar pentru sufletul tău. Și nu e nimic în neregulă deoarece rolul unui prieten nu e acela de recipient unde deverși tot ce se poate, pozitiv sau negativ.

<<Nu există prietenie intre un bărbat și o femeie>>… poate cea mai des auzită afirmație, din ambele tabere, pe care, oricât aș vrea să o înțeleg, nu am cum. Dacă ar fi așa, ar presupune că noi suntem guvernați doar de partea fizică și de instictele animalice. Dar, înainte de orice, suntem suflete și putem să simțim conexiune și prietenie pură cu cineva de sex opus, fară să fi existat vreodată chimie. Eu am prieteni vechi bărbați și, cel puțin din perspectiva mea, deși vreau să cred că e reciproc, nu îi văd ca pe masculi, ci ca pe oameni cu care împart valori similare și care au fost acolo pentru petreceri, plâns după o despărțire, mutat mobila sau, pur și simplu, petrecut timpul împreună și discutat banalități. Se spune că, cel puțin în primă fază, unul dintre ei a simțit mai mult. Mai aud că e necesar ca ambii să fie în relații, pentru a fi real prietenie. Nu știu de ce percep așa unii, dar prietenii sincere între femeie și bărbat, fără alte interese, au existat și vor mai exista pe planetă. Aș plusa și aș spune că e chiar indicat să ai prieteni astfel, pentru că uneori poți cere o părere și o perspectivă asupra situațiilor total diferită de cea a fetelelor sau băieților, după caz, din cercul tău.

Ce alte mituri despre prietenie știți și cu care dintre cele de mai sus sunteți ori ba în asentimentul meu? Aș fi curioasă să îmi lăsați în comentarii!