Au trecut 50 de zile de stat în izolare și simt că am fost mai productivă ca niciodată. Am semnat noi clienți, am ținut 2 Traininguri de Facebook Ads pentru antreprenori, am făcut multe prezentări, call-uri cu clienții și freelancerii pe care îi contractez pe proiect. În plus, am făcut curat, gătit, spălat cât pentru 5 ani. Unde mai pui că am și redecorat casa, am citit 3 cărți, uitat la o mulțime de filme, vloguri și chiar am văzut tot serialul “La Casa de Papel”. În plus, am reușit să fac sport de 2-3 ori pe săptămână, să intru la ore de yoga online, să fac ceva plimbări în cartier cu câinele meu, să sortez hainele, să filmez, să editez pentru canalul de Youtube, să scriu pentru blog și, poate cel mai satisfăcător, să aloc timp pentru a ridica moralul unor prieteni și a le arăta o altă perspectivă. Pentru că viața poate fi extrem de frumoasă, cu toată distanțarea socială și în orice situație. De fapt viața în sine e acum deoarece, cu sau fără pandemie, nu știm oricum ce va fi mâine și dacă vom mai fi pe aici.

Poate că de la această conștientizare despre cât de important e acum + a valorifica orice clipă, fie pentru a fi productivă, fie pentru a face un lucru pentru mine care să mă relaxeze sau să mă bucure… poate de la ea vine și setea mea de a face lucruri. Nu știu când au trecut aproape două luni, dar nu am avut timp să mă plictisesc și nici să mă gândesc că nu am cu ce îmi umple timpul. Însă, prinsă cum eram, am avut un moment în care am înțeles, fără voia mea, că nu mi-am dat voie ceva în izolare. Nu mi-am permis să lenevesc, nici să mă uit pe pereți, nici să nu îmi fac zilnic agenda sau să las garda jos. Poate că este vorba de o teamă care a apărut când am pierdut 4 clienți în 2 zile, cu business-uri afectate sau, poate, este vorba de felul meu de a fi, fel modelat în prea mulți ani de când muncesc zilnic, inclusiv duminica, pe cel puțin 2 direcții: pentru carieră și pentru hobby-urile mele. Dar, într-o zi, forțată de împrejurimi am realizat că eu nu reușesc să fac “NIMIC” nici măcar în pandemie.

Joi, la ora 4:30 PM avem o conferință pe Skype cu o echipă. La 4 a picat curentul. Am crezut că e o fază și că trece imediat, dar am aflat la 7 că va ține ore bune. La 11 PM m-am trezit buimacă, speriată să termin o prezentare. Am sunat din nou la ENEL și am aflat că vine lumina pe la 12 și jumătate. Am făcut o cafea și am muncit până la 5 dimineața. Eram foarte încântată, deși leșinam de somn. Planul era ca a două zi la 11 să sune alarma, să îmi beau cafeaua, să mă uit la ceva și apoi să țin o prezentare de 5 ore. Surpriză! Nu am avut curent toată ziua de vineri, adică de 1 Mai. Am avut un mic moment de panică, anunțat clientul. Apoi am stat puțin să mă transpun în trecut, când mă epuizăm pentru job și credeam că voi primi o statuie pentru asta. Mi-a venit în cap și burn out-ul avut înainte de a pleca 2 luni în Asia, în 2018. Și uite așa am înțeles că de mai bine de 6 luni, de undeva de la finalul lui noiembrie, nu am avut nici măcar o zi total liberă, în care să nu răspund măcar la ceva mailuri, să filmez, să creionez idei, să verific niște aduri. Uitasem cum e să faci NIMIC și atât.

Așa că, 1 mai a fost despre nimic, despre machiat, îmbrăcat frumos, ieșit la soare să văd porumbeii de la Ateneu, mers printre străduțe în zona Romană, luat fructe de la magazin, citit la lumina lumânării. Nu am avut nici măcar telefon ore bune, așa că am scăpat și de Social Media sau mesaje. A fost o zi excelentă, caldă, simplă, relaxantă. Măcar atât am învățat, spre deosebire de trecut: atunci când închid un ppt sau un apel, totul se șterge din mintea mea și nu iau cu mine în pat problemele legate de job. Niciodată. Nu a fost simplu, dar am această detașare totală de vreo doi ani, după multe lupte cu mine. Iar acum am avut și ziua oferită de Univers în care să fac NIMIC. Și știți ce… cred că o să o repet, cel mai probabil pe 16 mai!