Sunt sigură că fiecare dintre noi are zile bune și unele mai puțin fericite. Se spune că nu le putem avea pe toate, dar, uneori, deși ești foarte fericit pe mai multe planuri, dacă ceva lipsește, parcă fericirea nu poate fi completă. Mie îmi scriu fete care îmi spun că le-ar plăcea să fie ca mine. Mă supără foarte tare asta, mai ales că, deși nu vorbesc niciodată cu nume și prenume despre viața mea personală, împart și tristețile. Nu cred că există cineva mereu în extaz cu viața lui, ne lovim de durere, ne dăm cu capul de pereți, plângem. Suntem umani și este firesc. Dar e adevărat că, eu una, am avut mereu puterea de a o lua de la capăt, orice s-a întâmplat. Eu voi fi bine orice ar fi! Și, de fapt, în asta constă tăria unui om, în a-și găsi echilibrul interior de a trece peste orice încercare de ordin emoțional.

La finele unui alt an din viața mea fac întotdeauna o balanța a ceea ce s-a petrecut cu mine. Nu mă refer la faptul că am încasat nu știu ce sume, că mi-am luat ceva anume și, nici măcar la numărul de călătorii pe care mi le-am permis, după multe ore de muncă și sute de nopți de nesomn. În prag de 31 de ani simt un freamăt pe care nici măcar la 20 nu îl aveam. Am realizat cât m-am maturizat. Sunt sănătoasă, am părinții sănătoși și mă susțin în tot, am jobul pe care mi-l doream și pe care îl ador. Am reușit să nu abandonez niciunul dintre proiecte și să încep unele noi în care cred și pentru care dau tot ce am mai bun. Din fericire sunt bine cu capul, nu mă întreb dacă mâine voi avea ce mânca, nu îmi urăsc șeful ca mulți alții în jurul meu, nu îmi doresc nimic material. Totuși, nu am o viață perfectă nici pe departe. Nu sunt genul norocos la care să pice din cer și nici nu pot fi mimoza pe care o plac toți.

La 30 de ani am pierdut mulți prieteni. E drept că au apărut alții și asta pentru că m-am schimbat și pentru că nu vreau să mai păstrez persoane care nu înțeleg cine sunt, ce fac și care nu mă susțin. Nu, nu regret pe nimeni care a plecat! Timpul dat lor în urma căruia nu învățam nimic l-am alocat pentru a face ceva pentru suflet. Mi-am asumat că vor fi multe clipe de singurătate. Nu mă sperie! Mie chiar îmi face bine singurătatea uneori și o caut, cu precădere în momentele de creație. Recunosc că nu îmi mai pasă cine se duce. Mă știu prea bine și nu mai am nervi la vârstă asta să trec peste trădare, întors spatele după multe trăite împreună, vorbe goale dar lipsă fapte când am realmente nevoie, fie și de un subscribe. Nu pot privi cu aceeași ochi oameni cu ochelari de cal care își permit să emită judecăți de valoare asupra a ceea ce cred că ar trebui să fac eu. Nu accept copilărisme, lipsă de comunicare și niciun fel de jumătăți de măsură. Eu sunt întreagă și ofer tot. Prietenii care rămân în lumea mea mă iubesc cu totul, nu pe alocuri.

La 30 de ani am ales să nu îmi bat joc de nimeni sau să fac să creadă pe cineva că aș putea fi iubita lui. A fost anul când eu nu am dat aproape nimănui șansa să se apropie de mine, nu de frică, nu din aroganță cum am mai auzit. Pur și simplu fug de orice fel de jocuri și nu îmi doresc nici să irosesc timpul meu, nici pe al altuia. Am avut curajul foarte prostesc de a spune ce am simțit sau ce mi-ar plăcea și știu că am speriat. Am credința că femeile hotărâte sperie. Ceea ce pe mine nu mă sperie! Sunt convinsă că bărbatul pe care îl voi numi iubitul meu nu va avea temeri adolescentine, nu va jucă la dublu, nu mă va amăgi că apoi să dispară, nu va fi arogant, nu va încerca să mă impresioneze. Va fi el simplu și firesc și se va întâmplă atunci când ne va fi scris să ne găsim. Simplu!

A fost un an tumultos din orice punct de vedere, din prima zi și încă nu e gata. Sigur nu îl voi uita prea ușor. Pe următorul nu îl aștept pentru minuni, ci voi încerca să fac tot ce pot pentru a-mi fi bine interior. Indiferent pe cine voi mai pierde, pe mine mă voi regăsi mereu și voi încerca să pun calitatea în față cantității mereu. Mai mult nu înseamnă mai bine, despre orice am discuta. Și la 31 de ani voi rămâne reală în online, fără a permite cuiva să între în intimitatea mea. Nu, nu am o viață perfectă și posibil să plâng chiar de ziua mea pentru naivitatea care mă însoțește mereu și pentru că sunt ca un copil entuziast care visează mult, astfel încât este des dezamăgit, invariabil. Dar sunt eu, dorm zâmbind chiar și când au curs lacrimi, iar cât timp sunt încă aici, am dreptul la visele mele!