București, ora 22:00, marți, final de ianuarie 2017 (nu 1989). O seară care părea obișnuită, post manifestații în stradă, duminică. Lumea în așteptarea unor decizii legate de proiectul de lege privind grațierea unor pedepse și a unor măsuri educative privative de libertate. Pe scurt, o lege scandaloasă care încurajează corupția și îi protejează pe actuali și viitori infractori. Astfel, pentru abuz în serviciu (și nu ne referim la serviciul de la 9 la 18:00) a cărui prejudiciu este sub 200.000 de lei , nu mai este sancționat penal, dar prejudiciul se recuperează în civil. Și acum să facem un exercițiu de imaginație și să inmulțim cu numărul de funcționari publici și cât pot fura, practic legal, fără a fi prea stresați. La finalul zilei, după ședința de Guvern PSD-ALDE care a avut pe ordinea de zi doar bugetul de stat și al asigurărilor sociale, Ministrul Justiției, Florin Iordache, a făcut anunțul prin care grațierea a fost avizată și adoptată prin proiect de lege, iar modificarea Codurilor Penale a fost adoptată prin ordonanță de urgență. Altă întrebare? Da, multe! Și nu doar întrebări, ci și revoltă și o țară care fierbe, o țară care pe an ce trece parcă moare. Iar noi dăm voie ca acest lucru să se întâmple.

Când am văzut prima știre în acest sens, am crezut că este o glumă. Apoi am aflat că nu și am simțit că văd negru în fața ochilor. M-am simțit trădată și nervoasă, contrariată, bulversată și rușinată de România în care m-am născut. Am ales să rămân aici, vreau să îmi cresc copiii aici, dar nu așa, nu cu niște conducători care ne joacă cum vor și care nu stau la prea multe explicații cu noi, poporul, când vine vorba de legi. În câteva minute am decis să merg în Piața Victoriei, în față la Guvern. Nemachiată, în pijamale, cu speranță încă. La 22:45 mă sună tata. Îndemnul lui era clar: nu ai de ce să ieși cu nebunii aia, mă supăr dacă faci asta, ascultă-mă pe mine, aia de acolo sunt manipulați și plătiți. Aș fi vrut să îi stric că îmi e rușine, că el este cel spălat pe creier, că eu și cei mulți că mine încă mai vrem schimbare și încă mai credem că poate fi și altfel. Nu am putut și am ales să îi zic răspicat: Da, tata, merg la protest!. Apoi i-am închis și am iest pe ușă.

Mă doare că ai mei și ai noștri sunt roșii, că se uită la televizor și cred toate aberațiile, că le este frică să strige, că au plecat capul și acceptă că “toți sunt la fel”. Mă doare teribil! Poate cândva îi voi putea privi în ochi și le voi demonstra că am avut dreptate să stau la minus multe grade și să zbier în stradă. Poate într-o zi îmi vor mulțumi, poate nu. Știu doar că nu pot să îi judec pentru că nu le știu trecutul și ce au  îndurat. Pot doar să fiu altfel și să le spun să schimbe postul și să se gândească și la cei mai tineri. Pot să îi iert. Pot și vreau să cred că ceea ce fac eu și alte mii de “nebuni” că mine nu va fi în van. Iar la momentul asta nici nu contează cine ce a votat, pentru că sigur nu au votat acest lucru. Nu contează partidul, ci deciziile date. Nu contează cu cine îi schimbăm, ci faptul că nu înghițim orice ne dau. Este important să ne facem auziți. Este momentul să discutăm cu cei din jur și să instigăm la normalitate. Da, tata, merg și azi la protest și în fiecare zi până mă voi simți ascultată!