Am o întrebare: Care a fost momentul când ai zis “Destul!” și ai decis să ieși din poziția de victimă, să nu te mai întrebi de ce “mi se întâmplă” mie, să nu mai consideri că totul e din vina ta sau pentru că nu ești suficient de: bun, deștept, frumos (și poți adăuga orice altceva) și ai decis să privești din alt unghi, să îți asumi responsabilitatea pentru ceea ce atragi, pentru modul cum acționezi când apare un trigger sau, pur și simplu, să încetezi să mai fii o versiune tot mai bună, în speranța că alții te vor vedea, te vor valida sau nu vor pleca? Când ai început real să lucrezi la vindecarea ta emoțională, să cedezi controlul și să înțelegi că doar tu poți schimba povestea, dacă conștientizezi și lucrezi activ cu părțile din tine care te sabotează? Sau… a venit acel moment?

În ultimele luni am lucrat mult cu mine (meditat, journaling, yoga, self therapy), am citit și învățat despre modul cum funcționeaza sistemul nervos, despre metoda de reparenting, adică de a învăța să îți fii propriul părinte responsabil din punct de vedere emoțional, despre împrietenirea cu diferite părți interioare, cu ego și despre stiluri de atașament. Momentul meu de “Până aici!” a venit în ziua în care am înțeles că am făcut aceeași și aceeași greșeală, în diferite tipuri de relație, dar, de data asta, fară a mă blama, ci cu blândețe. Am (re)conștientizat, mergând pe fir, ce traumă principală am, ceea ce mi-a creat un stil de atașament anxios, și că, până nu învăț să îl reglez, voi face la infinit proiecție pe ceilalți, pe care îi voi pune inutil pe piedestal, fară însă a le da șansa să îi descopăr. Am mai înțeles de unde îmi vin trăirile, doar că, poate pentru prima dată, nu m-am oprit aici, ci am continuat să lucrez și să văd cum pot să mulțumesc acestor părti din mine “mai puțin plăcute“, dar să le pot înlocui cu altele mai potrivite. Iar acest proces continuă și este ceva ce fac, mai mult sau mai puțin, zilnic. Nu a zis nimeni că e ușor, dar merită.

Acest moment de trezire vine chiar înainte de a ți se întâmpla ceva măreț, dar, în același timp, când credeai că te-ai vindecat, așa că mai duci încă o dată crucea, până alegi să transformi.

În procesul de vindecare emoțională sunt perioade când totul pare stabil și seren, apoi vin alte triggere, căderi. Trucul sau, mai bine zis, schimbarea reală nu înseamnă că nu vei mai greși, că totul va fi perfect, ci doar că vei fin conștient că repeți, vei înțelege că un gând sau o emoție nu sunt ceea ce ești, și îți vei da timp să respiri și să reglezi sistemul nervos pentru a reveni la echilibru. Și nu o să spun că este ușor, dar narativa și dinamica se transformă real când accepți că doar tu poți controla cum vezi o situație. Personal, mă ajută două mantre în acele clipe: 1. eu am fost bine și înainte de acea situație, voi fi bine și după, iar acum sunt aici să apar și să protejez copilul mic interior; 2. pot controla doar modul cum reacționez eu și cât lucrez la a mă face eu bine, nimic din exterior, așa că am încredere în Univers pentru că mă duce în locul potrivit vibrației mele. Și… să nu crezi că a fost ușor să fiu aici, mi-au luat cam 10 ani, plus o trezire brutală. În trecut urcam pe piedestal un om, mă grăbeam, consideram că nu merit ce trăiesc, căutam drama, lăsam în energia mea oameni prin prisma a ce voiam să văd în ei, nu a ceea ce erau de fapt; mă schimbam (limite reduse doar să le fie ok) și lăsam de la mine mult pentru ca celălalt să nu plece sau să îi fie bine, acționam din impuls și din anxietatea interioară, din trauma abandonului. Vindecarea emoțională are o mie de etape și e un drum care real nu se termină niciodată, dar e și o alegere. Nu consider că trebuie să ramai în traumă la infinit, ci poți ieși când ți-a ajuns. Ar fi benefic să faci asta cu ghidaj din partea unui terapeut la început, a unui healer, preot, sau orice altă formă este potrivită ție și în acord cu credințele tale.

Am convingerea că voi mai avea revelații, că voi mai primi încercări, că voi avea tendința (mai precis nu eu, ci părțile din mine care atât știu), să revin la obiceiuri deprinse din copilărie, la concepții limitative, la tipare. Dar, știu că acum nu o să mă mai întreb de ce, că am metode de a stabiliza stilul de atașament axios, că voi ști să fac diferența dintre sentiment sau doar activarea sistemului nervos. Și este mare lucru, pentru că eu cred că scopul în viața asta este să ajungem la sinele nostru autentic, la acea variantă ehilibrată.

Dacă ești în proces de vindecare emoțională, te felicit! Dacă abia acum îți pui întrebări și crezi că ar fi momentul să ieși din beznă, succes! Dacă ai devenit un om conștient, nu perfect, nu total vindecat, sper să nu vină nimic care să te ducă înapoi și să nu lași pe nimeni adormit să te țină în întuneric. Suntem toți copii mici în trupuri de adulți, vorba cuiva, așa că nu-i nicio rușine să ceri ajutor, să doară, să te zguduie înțelegerea unor lucruri despre tine… dar, Destul!, tu poți să îți faci viața de acum înainte și poți alege un drum mai conștient!