De 10 ani caut în mine, lucrez cu mine, schimb tipare, mă descopăr, mă învăț și mă educ. Nimic din ceea ce eram acum 10, 5, 2 sau chiar șase luni nu mai sunt, iar anul acesta a venit cu o mulțime de revelații, de învățături și explorări care m-au dus la omul care sunt azi și care, în mod cert, nu voi mai fi mâine. Viața e complicată în multiple moduri, pentru oricare dintre noi, chiar dacă din exterior pare totul perfect. Lumea în sine e defectă în mii de moduri, sistemul, societatea, noi suntem perfect imperfecți, majoritatea nici măcar nu ne întrebăm de unde vin anumite reacții, fapte sau emoții. Totuși, oricât de idealist ar părea, există lumină în orice rău și ține doar de noi cum percepem lucrurile și ce poveste ne spunem. Partea deloc ușoară este să înveți să echilibrezi sistemul nervos și narativa în direcția care să te ajute să rămâi liniștit.

Am stat și m-am gândit ce am schimbat real la mine, în tot acest timp de meditații, introspecții, yoga, citit, podcasturi și altele. Aș spune că fiecare celulă, dar, în final, prima și cea esențială este că acum trăiesc cu recunoștință. Nu a fost deloc ușor, venind de la o fostă impulsivă acută, agresivă pe alocuri, foarte determinată să reușească, cu dorința de a demonstra, în căutare de validare externă – toate au dus la muncă în exces și relațîi toxice de cuplu sau de prietenie. A durat ani, dar las aici câteva modificări majore, practice și aplicabile, care m-au făcut să fiu azi o femeie împăcată cu mine, să dorm că un copil, să am echilibru:

• Am ales conștient să nu mai dau putere nimănui, nici celor care mă laudă, nici celor care mă denigrează. Acum știu că percepția celorlalți despre tine este, de fapt, despre ei, bagajul de experiențe, propriile credințe limitative, mediul, educație și alte componente. Cred că adevărata iubire de sine înseamnă să îți iei validarea din tine, nu din exterior, sub orice formă ar prinde asta. Să stai de vorbă cu acel copil mic din tine și să îl asiguri că tu, adult, ești aici, că împreună veți rezolva orice, acum ești tu să îl protejezi, așadar nimeni și nimic nu îi poate face rău. Ați ajuns împreună până în acest punct și veți fi bine și după, totul are o rezolvare, iar oamenii sunt reali doar în măsură în care tu le dai putere să fie.
• Am făcut ca obiceiuri sănătoase să fie o rutină din viața mea, printre acestea fiind sportul pentru că astfel eliberez orice energie negativă și păstrez corpul în forma sănătoasă și care îmi dă încredere în celelalte contexte;  meditat constant pentru a vizualiza, a ierta și a mă elibera; yoga pentru a reveni la prezent; somn când nu îmi e bine, înainte să iau decizii importante; timp oferit mie în care să stau în natură, să mă uit la cer, să mă plimb sau să fac orice îmi aduce calm; scris gânduri pentru mine și alții, ca și cum ar fi în fața mea, pentru ca, un final, o iertare sau o împăcare nu trebuie să se întâmple mereu fizic, ci important este să fie spiritual; recunoștință sub formă de scris, de reluat în gând sau chiar verbalizat, aproape zilnic. Sunt perioade când uit și când încă mă pun în postura de victimă, am însă uneltele acum de a fi recunoscătoare chiar și pentru ceva rău, pentru ce nu a fost. Cât timp încă respir, sunt recunoscătoare pentru unde sunt și pentru fiecare zi pe care o primesc în existența aceasta.
• Am înțeles că, pe măsură ce te vindeci și devii un om conștient de tipare și triggere, există șanse să enervezi anumiți oameni. Nu ești Dumnezeu și nici nu ai praf magic de armonie și comunicare optimă în toate contextele. Nu poți levita pe norul tău pufos, ci trebuie să accepți că te lovești de ziduri, că unii nu sunt gata să primească cunoaștere, că nu poți salva pe nimeni, că nu ai datoria de a clarifica totul și că nici nu vei face vreun om să iasă din întuneric, dacă nu i-a venit momentul, ori, pur și simplu, nu are asta de făcut în această viață. Am înțeles că pot accepta, deși multe nu le înțeleg.
• Am mutat interesul de la dorința de a avea relație, grupuri de prieteni, companie, orice doar să nu fiu cu mine și mintea mea… la a nu accepta să stau cu persoane care nu vibrează în același ton cu mine. Nu pot spune că am avut vreodată teama de a fi singură, dar, că fost om cu sistem de atașament anxios acut, actualmente mult stabilizat, îmi reglam emoțiile prin discuții, prin a spune tot, prin a fi “cea mai populară” din orice gașcă. Apoi mi-am impus să rup tipare, chiar dacă a fost al naibii de greu. Nici acum nu e totul roz, dar în prezent mă observ, știu când scriu prea mult cuiva, am înțeles că prieteniile se pot pierde într-o clipă, pot să nu îmi mai expun sufletul pe tavă și îmi e chiar un pic prea bine să fiu singură, fie într-o plecare la capătul lumii, fie la mine acasă. Prefer să fiu doar cu mine la un vin decât în compania unui om total inconștient cu care să discut lucruri superficiale. 

Cu siguranță ar mai fi, dar am pus patru lucruri majore. Ce nu mai fac acum e să bârfesc, să cred că știu ce au gândit alții, să fac supoziții, generalizări. Mai lucrez încă la capitolul proiecții, mai ales că am tendița de a da credit oricui și a considera că toți sunt buni și cu intenții pure, iar viața m-a învățat că nu e așa. Încerc să scap și de salvator, deși constant mă vizualizez cum explic teorii, fac coaching fară să vreau, dar vorbesc despre ce știu, nu îmi place să dau sfaturi cuiva, pentru că nu trăiesc în mintea și corpul acelui om și nu știu ce l-a adus în acea situație. Mai lucrez la mine, mai învăț. Sunt recunoscătoare că pot face asta, zi după zi, pentru că mișc degetele acum pe tastatură să scriu aceste gânduri care sper să rezoneze cu tine, pentru că am alături un câine pufos, pentru cafeaua de pe birou, pentru o mulțime de lucruri și persoane, dar mai ales pentru că simt că sunt binecuvântată din moment ce sunt un om conștient în viața asta.

Cu recunoștință și dacă ai citit și sper să te ajute să devii un om cu liniște sufletească!